„Într-adevar, Vrancea e o altă lume. De aici s-abat Carpații, împingându-și culmile spre miazanoapte. Din îndoitura lor se rup lungi șiruri de munți: Giurgiul, Alunișul, Lapoșul, Culmea Neagră, Soveja, Zăbrăuții, Lepșa, puternice brațe ce se desfac și prind în arcurile lor mândrul plai al Vrancii, îngrădindu-i codrii, satele și izvoarele ca-ntr-o cetate uriașă. O armată-n Vrancea s-ar bate c-o lume.

(…) A doua zi ne lăsăm, prin rariști de codru, pe albia Șușiții, și pe la amiază sosim în Soveja, în dulcea Soveja, așternută pe o luminoasă deschidere de plai, în mijlocul munților, între păduri de brad, la porțile Vrancii. Albe, curate, se saltă căsuțele dintre livezi, și toate-ți surâd și te cheamă cu drag. Un tăpșan acoperit cu molifți desparte cele doua cătune: Rucărenii și Dragoslovenii. Pe-ncheieturile măgurilor, de pretutindeni, izvoare limpezi vin să s-arunce în matca Șușiții. Pe sus, cărări ispititoare strătaie poienile și s-adâncesc în desișuri. În fund munții își rotunjesc gheburile tărcate de soare. Sub strașina Zboinii, deasupra pârâului Dragomira, dorm rămășitele vechii mânăstiri Soveja, unde Matei Basarab, domnul Munteniei, a zidit acum doua veacuri si jumătate o biserică mare, „afară de hotarele țării lui, în locul moldovenesc al Vrancii”, pe când domnul Moldovii, Vasile Lupu, înălța în Târgoviștea biserica Stelea, voind astfel cei doi voievozi să sfințească pacea încheiată-ntre ei după atâta hainie și vărsare de sânge.

Înserează. Valea răsuna de mugete. În aer e un miros răcoritor de brad și de fâneață. Și parcă n-ai mai intra-n casă, și parcă n-ai mai pleca de-aici…”

         (Al. Vlahuță – România pitorească)