Acum câțiva ani, pe vreme de iarnă,  mergeam la Soveja, în Munții Vrancei. Satul copilăriei mele pe care, până ce am plecat departe, l-am crezut centrul Universului. La vremea aceea am scris mai multe materiale imediat ce m-am întors acasă, la oraș, marcat de lucruri cărora nu le-am dat importanță ani în șir. Iată una din povestiri. 

               Pe Maricia de  la război am luat-o

Pe moș Ghiță Celmare l-am zărit în curte. E iarnă (ianuarie 2017) dar taie lemne de zor. Îl întrebăm dacă putem să-l fotografiem și nu zice nu. Așa că intrăm în vorbă și aflăm multe.

                     Moașa Maricica e în casă, „la război”. Lucru normal pentru toate sovejencele până acum câțiva ani, rarisim în ziua de azi.

– Pe Maricia, când m-a-s în pețit (m-am dus – expresie sovejană n.r.), de  la război am luat-o, ne spune moș Ghiță râzând.

Și intrăm în cotrună, o bucătărie de vară micuță, în care o sobă de teracotă duduie, încălzind cămăruța, călțunii de lână de pe ea și pe bătrâna care trage de zor la război. Se ridică moașa Maricica. Iar discuția alunecă în povești de altădată.

Ne arată cum vopsea lâna în degradé, pe „risichitor”. Explică cu calm, cu răbdare, ca și cum ar vopsi acum firele pe care odată le făcea pentru a crea fuste. Fuste „revoluționare” am spune acum, modele noi pe care le-au prutat femeile în sat mândre că nu sunt ca toate celelalte. La prima vedere am crezut că-s industriale, făcute de mașini, atât de bine colorate , uniform, cu țesătura impecabilă, ca cea de la marele case de modă. Dar adevărata operă de artă, cu care Versace sau Valentino ar face furori, e fota de moarte. O țesătură deasă, din cânepă fină, neagră corb, vopsită natural și împodobită cu motive geometrice din mătase neagră. Un gust și un rafinament cum rar ne-a fost dat pe unde am fost și văzut. O mândrie pentru moașa Maricica pentru că va merge „dincolo” gătită cum trebuie.

– Și , culorile cum le făceai, o întrebăm.

– Din flori de tei… O fierbeam, o strecuram . O știi pe doamna preuteasă? I-am făcut costum aicia și, astă iarnă, cân era geru ăla, fusta pe sârmă… „Doamna preoteasă, ai spălat costumul, îi zic.”

– Da de ce, da n-a ieșit de loc, mi-a răspuns ea.

Trebuie făcută treabă, cum să vă zic, cu suflet, și pune mâna la inimă întărind prin gesturi cele spuse. Nu numai ca să se facă.

Și continuă povestitul.

              Cămașa nu e încheiată pentru că nu ai voie să-i pui nasture înainte de moarte.

– Deci: făceam fiertura de coajă, o strecuram, o puneam în cazan și băgam capitili pă cari trebuia sî le fac. Io n-aveam treabî  cu ce ieșa dîncolo. Băgam capititli într-o pungî,  iar restul în cazan, în culoare. Sî zicim cî era verdi.

– Pe urmă mai legi mai jos, zice Nicoleta care mă însoțește și e uimită de frumusețea și măiestria lucrului bătrânei.

– Dacă se usucă, spune tempestiv moașa Maricica. După ci să usucî, băgam și bejul în alb și făceam maro deschis. Maroul închis îl făceam dân coajî dă nuc, dân coajî dă măr, dân coajî dă arin. Toamna io coaja de nuc  ñio puneam într-un butoi. Pă timpul lu domnu Ceaușescu să purta astea. Când era fata mea în anii dă gimnaziu șî pân la liceu.

Difusorul agățat în perete cântă o melodie populară, cu „dai-diri-di di-da…”. E acoperit cu o cusătură pentru că, odată, ele erau obiecte de preț în casele sovejenilor. Erau cele care-i țineau conectați cu notificările primăriei dar și cu știrile din țară.

– Și i-am făcut costum din ăsta, și-a mers la bacalaureat cu el. Și nu s-a mai terminat la poarta mea d-atunci: toată lumea: fă-ñi fustă! Fă- ñi fustă! Am urzit o „teală” și-am făcut la fuste…  Da, tre sî pui suflet și să ai și curajul să iasă bine. Că dacă nu se face stofa bună, dacă nu iese frumoasă – uitați, colea-șa… numai coaja dă nuc a făcut asta. Și-a ieșât maro mai închis aici, arătând baza fustei.

– Coajă de nuc scoarță…?

– Câd se coceau nucili, coaja le-o luam ș-o puneam în butoi și făceam din ele zamă și toată iarna luam d-acolo. Apăi puneam în cazan șî-mi făceam… Și sî știți cî nu să curî (nu se decolorează n.a.)  absolut dăloc. Și orice am făcut eu nu s-a curat. Lâna trebuie lucrată cu multă atenție și nu ies culorili vii. Pentru covoare, însă, e nevoie de culori mai aprinsi. Am făcut și fețe dă masă… da le-am vândut. Mă duc în piață cu ele, în talcioc. Odată mi le-a confiscat miliția. (și ne povestește cum a reușit să scape cu ajutorul fratelui său, vice-primar la acea vreme. Inițiativa privată nu era permisă pe atunci.)

– Vă mai arat ceva? Asta-i cămașa mea de mers  Sus. Ne scoate o cămășoaie albă, din mătase, cu broderii tot albe din mătase și gulere din mărăgele migălos lucrate. Mânecile lungi, „să nu se vadă coatele la babăăăă… ” ne spune șuguind. Cămașa nu e încheiată pentru că nu ai voie să-i pui nasture înainte de moarte.

– După ce moare omul, femeie,-  ce este -, atuncea ai voie să-i pui nasturi la gât. Nu i-am băgat nici elastic… Este un secret venit de la strămoși să nu fie pus nasturele înainte de a închide ochii. Moș Gheorghe mai scoate un lemn din rolă și-l pune pe foc. Pentru că și lemnele de băgat pe foc au secretul lor: se usucă în cuptor mai îaninte.

– V-aduc și fota s-o vedeți?

Și ne aduce ceva cum nu rar, ci rarisim, am mai putut vedea. Este o operă de artă făcută de mâinile acestei femei care s-a pregătit de moarte cu minuțiozitatea unei pregătiri de nuntă. Trecerea dincolo este la fel de importantă pentru sovejeni ca orice moment al vieții. Iar straiele pe care trebuie să le îmbrace obligatoriu e să fie la fel de găticioase, de arătoase și frumoase în fiecare detaliu pentru ca oamenii, dar și cei care-i vor primi „dincolo”, să se uite cu drag la ei. Așa cum au fost în viață, așa și dicolo.

                Cum te crești, șapte ani d-acasî, dacî ți-i poți duci… ești cu ei

Moș Ion Celmare, rapsod vestit al satului (pe care l-am apucat în timpul vieții și la care mergeam să ne cânte la fluier sau să ne spună balade și poezii), a decedat la 95 de ani. Până la adânci bătrânețe,  moș Celmare Duligă, – că așa-i era porecla -, a cântat. Iar trecerea dincolo a vrut să-i fie tot pe acordurile versurilor și notelor sale de fluier. Cu limbă de moarte a lăsat ca la catafalc să i se pună una din multele înegistrări pe care profesorul Macarie sau alții i le-au făcut de-a lungul vieții. Și așa a și fosty:  moș Ion a trecut la Ceruri pe un film în care cânta frumoasa baladă „Pe cel deal, pe cel colnic,/Trece mândra și-un voinic”.

Lucruri de altă dată, lucuri și oameni care-ți umplu inima de bucurie și nostalgie pentru vremuri uitate, pentru moravuri apuse, pentru viața de la țară. Oameni de la munte care au știu să prețuiască frumosul, omenia, munca, natura…

Am trăit aicea, Cristi, … așa sî-ți zic. Patruzeci dă ani în curte cu tata socru și cu mama soacrî. Într-un beci. Într-o curte. Niciodată n-am avut o problemă, sî ne ducim, sî him rău voitori. Cum te crești, șapte ani d-acasî, dacî ți-i poți duci… ești cu ei. Mama (și vorbește de soacra sa) la 93 de ani s-a dus. Și-i părea ghinii. Avea un ștergar și veneau feti dastea și i-l cereau: „Dați-ne și nouă ștergarul, ne ducem la serbare”. Și le dădea. Le dădeau și eu fota cu beteală și dă duceau … și era mulțumită babaaa. Și era deșteaptă, preminitî-a fost. (gătită, aranjată).

Așa a fost dă năcăjîtî mama d-a strigat la cer. Sî rămâi tu cu trei copchii șî părinți sî nu mai ai? Și sî-i crești, ce să le faci. Pă lelea (sora, adică) a dat-o la Movilița ș-a plecat d-acolo. A zis cî ei i-e dor dă chiatra cu cari spărgea aluni șî nuci. Ș-a adus-o acasă. Rîdem împreună la amintirea acestor lucruri care odată au fost necazuri. Necazul de a se despărți de vatra satului, de curtea casei…

– Uite-așa, vin timpuri din astea di tre sî-ți amintești dă ce-a fost mai frumos și măi bini.

Ne vorbește despre o rudă de-a sa:

– A fost o familie dă oameni năcăjâți ș-a știut să resptecte orice, orice obiect și pas făcut în viață. Este foarte greu să nu știi și să uiți de unde-ai plecat. Niciodată să nu uiți de undi ai plecat și casa părintească nu sî vindi.

            De cincizeci de ani stă numai jos, ne spune, la război

Moașa Maricica nu vrea să stea jos. De cincizeci de ani stă numai jos, ne spune, la război. Iar pe acesta nu l-a demontat decât o singură dată în acești cincizeci de ani, la nunta uneia din fiicele sale. Altfel, viața și pasiunea sa sunt războiul și creația lucrurilor frumoase. Acum face perne în război: niște țesături destul de complicate pentru vârsta sa dar și pentru cei mai tineri.

O întrebăm cum de cele tinere nu mai fac și ne răspunde printr-o parabolă scurtă:

– Eeee, oleacă dă ruj. Atâta.

Adică, fetele au timp pentru sulmenit, nu pentru dichisit lucruri pe care nu le mai vrea nimeni. Și totuși, pernele sale le vor. Le vrea nepotul său care i le cumpără și le duce peste mări și țări. Iar ea le face cu mare plăcere, inventând mereu alte și alte modele.

Pentru că pasiunea și dragostea de muncă nu le poți opri. Ele sfârșesc odată cu tine, cu cel care te-ai născut și ai crescut cu ele, ai fost educat în acest spirit. Iar oamenii de la munte ca Maricia și Ghiță Celmare, puțini câți au mai rămas, sunt exemplul viu al voinței, bunei credințe, al omului ca model pentru cei care vor să mai învețe ceva.

Cristi Merchea – ianuarie 2017